Ioana Pârvulescu - ,,Inocenții” (Sabina Iacoban)

          Părerea editorului: ,,Poate că inocența e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decență speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care căderea n-a avut loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi la fel. E o bunătate în aceste pagini care trezește în noi nostalgia unei lumi pierdute.”

          Cu cât înaintăm mai mult în viață, întâlnim tot felul de probleme și greutăți care ne stresează și devin un obstacol pentru noi. Începem să fim din ce în ce mai nervoși, mai triști și chiar mai morocănoși. Uităm să ne bucurăm pentru cei din jur, pentru prieteni, pentru familie și ajungem să fim chiar și invidioși. Cu cât creștem mai mult, lăsăm ura și invidia, stresul, oboseala să ne acapareze încet, încet.

          Când eram mici, cu toții voiam să fim mari, să facem ce vrem, însă acum, la adolescență, ne dăm seama cât de bine era să fim mici. Acest paradox ne arată cât de frumoasă este copilăria, perioada de aur a vieţii noastre. Fiecare are propriile sale amintiri frumoase pe care nu le va uita și fiecare speră să le poată transmite mai departe.

            Asta face și Ioana Pârvulescu în romanul său autobiografic ,,Inocenții”: ne arată cât de frumoasă și de inocentă este copilăria. Și cum putea s-o facă mai bine dacă nu povestind chiar despre a sa? Copilăria Ioanei Pârvulescu s-a petrecut în Brașov, în casa plină de istorie de pe strada Vladimir Maiakovski. Locuind cu unchii, verii, bunicii şi străunchii, copila nu se plictisea niciodată și învăța mereu ceva nou. Fiecare personaj are povestea sa de viaţă: nenea Ionel care  nu cânta niciodata, Tanti, fosta profesoară de geografie care avea cel mai frumos glob pământesc, tata-mare şi mama-mare care înfiinţează SIL (Societatea de Îndreptat Lumea), în care cei patru copii devin membri pe viaţă. Însă acestea nu sunt singurele personaje: nenea Gheorghe le spune tot felul de secrete şi ia durerea de burtă a Anei printr-un descântec, lui Michel de Bruxelles, copiii îi ,,confecţionează" o viaţă de spion şi câte şi mai câte altele.

             Cartea ne vorbește despre cât de simplu, dar totodată complicat este să fii copil: să-ți explorezi casa zi de zi, încercând să descoperi ceva nou, să pleci în pădure cu un ghiozdan în spate și cu o sapă în mână, ca să descoperi peșteri ascunse sau pur si simplu să te bălăcești în piscina hotelului din apropiere.

              Încă de la început, casa devine un fel de personaj cu trăsături umane: transpiră, urmăreşte cu ,,ochii” casele de alături, are tot felul de secrete şi suferă când unii membrii din familia sa mor. Ea ştie şi simte tot. În timp ce alte case de pe strada Maiakovski sunt demolate, aceasta rămâne în picioare şi rezistă atât capriciilor istoriei, cât și uitării. Casa devine o supravieţuitoare a timpului, o mărturie a faptului că istoria (fie că e vorba despre cea personală, subiectivă sau despre cea colectivă) este şi va rămâne importantă.
               Dintre toți cei care locuiesc în această casă, personajul meu preferat este Tanti, strămătuşa Anei. Tanti, ,,cu buzele ei de Jane Fonda", fostă directoare şi profesoară, cea care ştie tot ce mişcă în casă şi care îi învaţă pe copii limba esperanto. Mi-a plăcut faptul că mereu îi învăţa pe copii ceva nou, prin joacă. Se poate spune ca ea era ,,pedagogul" celor mici. Cum astăzi copiii ,,se nasc” cu telefonul și cu tableta în mână, toate aceste aventuri ni s-ar putea părea plictisitoare, însă țin de frumusețea vremurilor vechi.
          Titlul cărții, ,,Inocenții", m-a făcut  mă gândesc instantaneu la copii. De ce? Pur şi simplu. Nu cred că există o definiţie mai bună pentru acest cuvânt. Ce înseamnă să fii inocent? Unii ar spune că a fi neştiutor sau simpatic. Eu cred că asta înseamnă să fii copil. Să nu te preocupe problemele adulţilor, metaforele care îți trec pe la urechi cu sensuri care mai de care încifrate (cum păţeşte Ana).
             Tema copilăriei am întâlnit-o în mai multe cărţi precum ,,Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm" de Sînziana Popescu  sau ,,Pe urmele lui Vermeer" de Blue Balliett. În ambele, personajele principale sunt copii care au de trecut prin diferite probe care le pun la încercare încrederea şi credinţa, respectiv să rezolve cazul unui tablou furat. Însă cel mai bine am reuşit să asociez ,,Inocenţii" cu romanul ,,Să ucizi o pasăre cântătoare" de Harper Lee. Mi se pare că ambele surprind puritatea şi bunătatea copilăriei în comparaţie cu lumea adulţilor. În timp ce lumea Anei este vazută dintr-o lumină mai subiectivă, lumea lui Scout şi a fratelui său Jem este una mai dură şi cu probleme. Orăşelul lor sudist ,,decade treptat în grotesc şi violenţă", ceea ce îi influenţează pe copii.
                 Deşi ,,Să ucizi o pasăre cântătoare" este un roman mai serios, care necesită mai multă atenţie, personajele principale, Scout, respectiv Ana, se aseamănă prin faptul că reuşesc să facă faţă în lumea complicată a adulţilor.
                Mie mi-a plăcut foarte mult cartea Ioanei Pârvulescu. Nu cred că aș putea să-i găsesc vreun defect. Se citește ușor, repede și cu emoție. Fiecare pagină spune o poveste diferită. Citind această carte, am avut senzația că și eu fac parte din familia Anei, că sunt prezentă la fiecare moment povestit. Am reușit să mă transpun atât de bine, încât am avut momente în care simțeam și eu că stau la masa familiei, chiar lângă micuța Ana.

                Așadar, vă recomand cu mare drag această carte pur și simplu savuroasă...