Sharon M. Draper – „Din capul meu”, de Bogdan Rusu

Probabil ca mulți dintre voi au foarte multe lucruri de spus. Unii poate chiar mai mult decât alții. Răspunsuri în cadrul orelor de curs, lucruri care vă apasă sau care vă macină, bucurii pe care vreți să le împărtășiți cu prietenii, secrete, nevoi, dorințe ... Toți avem câte ceva de spus. De foarte multe ori nu reușim să comunicăm tot ce ne dorim, dar v-ați întrebat vreodată cum e să nu poți împărtăși absolut nimic din ceea ce gândești și ca oamenii din jur să te considere incapabil de a face lucruri mărețe doar pentru că tu nu poți să te exteriorizezi?

Ei bine, eu am aflat răspunsul la această întrebare destul de târziu, citind romanul „Din capul meu”. Melody este o fetiță de „aproape unsprezece ani” care suferă de tetraplegie spastică bilaterală (paralizie cerebrală) și care trebuie să se confrunte cu dificultățile generate de acest sindrom de neuron motor central. Această boală include retardul mintal sever, astfel că majoritatea oamenilor cred despre personajul principal că nu înțelege nimic din ce se vorbește în jurul său întrucât acesta nu poate vorbi. Cu toate acestea, Melody are o memorie formidabilă, reușind să rețină foarte multe lucruri încă de pe vremea când era foarte mică. În pofida tuturor sfaturilor medicilor de a nu o trimite pe fetiță la școală, părinții decid să o ducă pe Melody la Școala Generală Spaulding Street, unde „învață” alături de alți copii cu dizabilități în sala H-5. Copiii din H-5 participă la cursuri obișnuite împreună cu elevii „normali”, iar Melody se împrietenește cu Rose, o fetiță gata să dea o mână de ajutor tuturor celor care au nevoie. Trecând prin diverse evenimente neplăcute (în care unii o jigneau sau o batjocoreau), Melody reușește să își pună în valoare darul pe care îl deține cu ajutorul Medi-Talker-ului (un dizpozitiv care o ajută să comunice mai ușor, mai complex, mai elevat cu cei din jur) și să le demonstreze tuturor că se înșală cu privire la inteligența sa.

Numele Melody mi se pare ales foarte potrivit în contextul acestui roman întrucât fetița asociază tot ce vede, tot ce aude, tot ce miroase, tot ce simte cu culori. Această simfonie cromatică îi dă lui Melody sens vieții și o face să poată privi uneori dincolo de cuvintele pe care nu le poate rosti. Totodată, discursul ușor depresiv al personajului scoate la iveală suferința de care au parte oamenii cu dizabilități. Acest monolog, împreună cu simțurile sporite de care aceștia dispun, sugerează că persoanele ce au anumite afecțiuni sunt poate chiar mai inteligente decât noi, „cei normali”. Noi ceilalți nu putem vedea aceste lucruri deoarece nu putem încă să înțelegem lumea interioară în care aceste persoane sunt „închise”. Această lipsă de înțelegere și poate și de răbdare duce la bine-cunoscutul fenomen bullying. Foarte mulți copii sunt afectați de acest fenomen și deseori aceștia recurg la decizii precum îndepărtarea de părinți, fuga de acasă și cel mai grav: suicidul…

În orice caz, consider că această carte merită citită pentru că aduce în prim plan una dintre problemele cele mai importante cu care se confruntă societatea in zilele de azi: integrarea persoanelor care ies în evidență într-un colectiv. Chiar și așa, mulți dintre cei afectați de imposibilitatea de a se integra într-un grup găsesc puterea de a renaște din propria cenușă și de a-și depăși condiția lor. În ce sens?, vă veți întreba. Ei bine, mulți întorc și cel de-al doilea obraz în fața „agresorilor” și le demonstrează că în ei, frica de bullying nu se poate instaura. Alții ignoră aprecierile veninoase la adresa lor și merg înainte, așa cum este cazul lui Melody. De apreciat este, însă, cum firul narativ, deși ușor de urmărit și de parcurs, creează atât de multe sentimente de furie împotriva celor care o tratează pe Melody într-o manieră încărcată de superioritate și dispreț. Cert este faptul că nu voi uita niciodată bucuria pe care am simțit-o atunci când Melody a putut să-și mai curme din suferință, reușind să construiască fraze mai ample și mai clare cu ajutorul Medi-Talker-ului. În același timp, pe atât de emoționat și de conectat la lumea personajelor am fost și în momentul în care Melody își privea cu înduioșare surioara, pe Penny, cum se dezvoltă ca un copil „normal”.

Mi-a plăcut următorul fragment din roman întrucât însumează darurile fascinante de care dispune Melody:

„Cuvinte.

Mă înconjoară mii de cuvinte. Poate milioane.

Catedrală. Maioneză, Rodie.

Mississippi. Napolitan. Hipopotam.

Mătăsos. Înfricoșător. Iridescent.

Gâdilat, Strănut. Dorință. Îngrijorare.

Cuvintele s-au învârtejit mereu în jurul meu ca fulgii de zăpadă – fiecare dintre ele delicat și diferit, fiecare topindu-se neatins în palmele mele.

În adâncul meu, cuvintele se adună în mormane uriașe. Munți de expresii, de propoziții și de idei interconectate. Fraze inteligente. Glume. Cântece de dragoste.”

Nu în ultimul rând, vreau să închei prin a recomanda  tuturor acest roman, scris la persoana I, care nu vizează numai povestea de viață a unui personaj suferind, ci urmărește și să ne facă mai înțelegători cu cei care ni se par inferiori pentru că niciodată nu se știe dacă nu vom fi și noi într-un scaun cu rotile îndurând durerea provocată de lipsa de compătimire a celor din jur.