Liviu Rebreanu-„Pădurea Spânzuraților”

- gândit și scris de Ungureanu Andrei-

 

 

În anul 1916, în timpul Primului Război Mondial, Transilvania aparținând Austro-Ungariei a fost nevoită să întoarcă armele împotriva României. Această tragedie a determinat în conștința multor români transilvăneni apariția sentimentului apartenenței naționale și ideea dezertării la dușman.

 

Emil Rebreanu, fratele autorului, fiind încorporat în Armata Austro-Ungară, este transferat pe Frontul Românesc în anul 1916. După o scurtă permisie, revine pe front și hotărăște să li se alăture confraților săi de dincolo de tranșee, în loc să lupte împotriva lor. Astfel, în noaptea de 10-11 mai 1917, încearcă să treacă la dușman, fiind însă prins și executat prin spânzurare.

 

În acest context istoric s-a zămislit primul roman de analiză psihologică din proza românească, Pădurea Spânzuraților. Liviu Rebreanu s-a inspirat exclusiv din povestea reală a fratelui său, în roman acesta având ca și alter ego pe locotenentul Apostol Bologa. Intelectualul transilvănean este pus în situația de a lupta împotriva propriului său neam, de a-și respecta datoria obștească sau de a-și îndeplini obligația națională. Fiind un roman psihologic, accentual cade mai mult pe evoluția psihicului personajului, de la rolul călăului la rolul victimei. De asemenea, în roman sunt tratate probleme morale ale societății moderne (lupta împotriva propriului neam, moartea umană în contextul războiului, lupta pentru naționalitate, împlinirea datoriei față de superiori și Dumnezeu etc.) ce îmbracă forma unor întâmplări narate obiectiv, fiind descrise și urmărite stadiile prin care trec personajele.          

 

Romanul începe cu spânzurarea dezertorului ceh Svoboda, ca un exemplu pentru ceilalți soldați. Apostol Bologa, chiar dacă l-a condamnat pe drept pe Svodoba (făcea parte din Curtea Marțială) este chinuit de remușcări, mai ales după ce  este abordat de Căpitanul Klapka, ce are cu totul altă concepție a războiului. Acesta este, în fact, punctul peturbator, întâmplarea bântuindu-l pe Apostol până la final. În carte urmează o amplă analapsă în care este clarificată copilăria și adolescența protagonistului. Acțiunea se amplifică, divizia locotenentului mutându-se pe frontul românesc.

 

Mie mi s-a părut o carte complexă, bine stucturată, fiecare acțiune avându-și explicația psihologică. În plus, multe dileme existențiale sunt clarificate direct sau indirect, de către părintele Bonteanu, de către Klapka sau chiar de către Apostol, prin dezertare. Bologa vrea să-și edifice ființa spiritual, căutând o concepție de viață care să se plieze lumii moderne. Copil fiind, Apostol se dăruiește credinței lui Dumnezeu, ce este spulberată de moartea tatălui său. Urmând cursuri de filozofie la Budapesta, acesta caută înțelesuri în afară de sufletul omului, un Dumnezeu științific. Războiul, venind pe neașteptate spulberă tânărului toate ideile, dăruindu-se în totalitate lui: Războiul e adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecțiune(…). Dar și această idea a fost dizolvată de execuția lui Svodoba. Acest lung șir de idei și concepții ne arată de fapt cât de complicat este sufletul și cât de maleabil poate să fie.

 

Un paragraf ce mi-s-a părut definitoriu pentru roman este acela când Apostol trece prin pădurea în care erau spânzurați cei șapte români acuzați de spionaj. Imaginile multiplicate, drumul ce pare mai lung, vedenia morții, îi readuc lui Apostol frica și rușinea execuției cehului.

Apostol îi văzuse pe toți așa de lămurit, că ar fi putut spune despre fiecare câți nasturi avea pe hainele murdare și zdrențuite… Și totuși în ochii lui, cei șapte se multiplicau neîncetat, iar braniștea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfârșit… Și în fiecare copac al pădurii nemărginite, de-a lungul șoselei nesfârșite, i se părea că atârnă alți oameni, mereu alții,toți cu ochii după el, cerându-i socoteală…

 

Recomand această carte, întrucât este una dintre puținele romane (mai ales din proza românească) care descrie așa de minuțios și corect sufletul și conștința omului, într-un cadru nefamiliar și verosimil.